mai young, mai cool

Sunt cât se poate de inițiată într-ale limbilor străine și știu cât de ușor este să pici în capcana contopirii limbilor și să începi să vorbești jumi-juma pentru că o parte din cuvinte îți vin intr-o limbă, o parte in cealaltă iar cuvintele de legatură într-o a treia. Și uite așa rezultă sintagme de genul: ”Eu sunt așa mai young și înteleg trendurile cool din fashion.” Minunata construcție am auzit-o aseara la ceva emisiune ieftină la care era invitată o cântăreață al cărei nume nu are sens să îl menționez. Pe măsură ce ea avansa cu expunerea despre stilul ei de viață care includea cuvinte precum: cul = cool, iang = young, feșăn = fashion, trendi = trendy, meic ap = make up, tata se întorcea către mine și mă întreba: ”Adică?”... ”Adică ea e mai tânără, tată, și întelege tendințele din modă!”
Există, așadar, în rândul mondenității tendința de a încripta anumite mesaje cu ajutorul unor cuvinte englezești pronunțate cât se poate de românește. Astfel devine greu nu doar pentru un necunoscător al limbii să înțeleagă ce naiba a vrut să spună respectivul/respectiva prin ”eu sunt așa mai iang”, cât și pentru un cunoscător care are cât de cât habar de o pronunție nu perfectă, ci decentă. Din păcate, exemplul ilustrat aici nu este unul singular, ci are tendința de a apărea frecvent în expunerile mondenității. Intr-un fel, pot să înțeleg această atitudine. La urma urmei, când nu ai nimic de spus, parcă îți vine să apelezi la tot felul de artificii în speranța că, poate poate, interlocutorii vor crede că ești mai interesant decât pari la o primă privire. Adică, una e să spui că ești tânăr și de treabă și alta e când arunci bomba cu iang și cul.
Ne bucurăm pentru cei din lumea mondenă că au găsit încă un mod de a-și masca mesajele absolut lipsite de substanță (măsură care, clar, nu prea funcționează), însă, în același timp, aducem condoleanțe sărmanei noastre limbi sărace care va deveni mai ”rici” prin preluarea și naturalizarea gratuită a astfel de expresii.

O clipă, să îmi consult agenda!

Avantajul liber-profesionistului este acela că nu are nici un șef care să îi facă program. El nu duce o viață structurată pe intervalele de timp 9-17 - muncă, muncă, muncă; de la 17 încolo - home sweet home, familie, prieteni, somn și ...de la capăt!
Liber profesionistul trăiește cu o agendă în buzunar care îl ajută să își amintească zi de zi pe ce lume trăiește: îi spune unde va fi săptămâna viitoare, cu cine, pentru cât timp, facând ce, după care îl informează și asupra zilelor în care va trebui să ”facă nimic” (noua mea expresie preferată) deoarece ori a muncit din greu și merită un respiro, ori urmează să o facă și trebuie să se pregatească psihic pentru o anumită activitate; în general, nici nu prea contează în ce moment intervine făcutul de nimic, cert este că liber profesionistul este mereu convins că merită din plin să stea și să facă...nimic. Atenție mare: prin ”nimic” se traduc acele activități care în ochii nici unui șef de pe lumea asta nu ar fi validate ca fiind ”ceva”: citit, plimbat, dormit atât cât îi cade omului bine, de-astea...
Din când în când, liber-profesionistul primește câte un telefon, un email în care îi sunt solicitate serviciile. Complet dependent de mica agendă de buzunar, acesta va spune politicos: ”O clipă, să îmi consult agenda.” După care, dacă nu are deja ceva programat, are mai multe variante de reacție:
1. Zice OK și trece imediat la negocierea tarifului.
2. Zice că exact in aceeași perioadă mai are o potențială ofertă de colaborare cu altcineva, va reveni cu un telefon după ce se clarifică lucrurile (asta dacă nu este sigur: să zică da/nu?, se mai gândește...)
3. Zice: ”Hm, îmi pare rău, agenda mea îmi spune că nu sunt disponibil.” Minciună! Liber-profesionistul minte pentru că nu îi convine oferta și nu are chef să intre în detalii, minte din diverse motive. Acestea sunt momentele când orice liber-profesionist simte cu adevărat care sunt avantajele absenței totale din peisaj a unui șef impus de sistem. Din păcate, în ceea ce mă privește, acestea sunt momentele în care uit complet că, în astfel de cazuri, eu sunt propriul meu șef și mă trezesc mereu în situații care dăunează grav sănătății mele mintale: ba pe la camera de comerț traducând niște aberații, ba însoțind nu știu ce invitați ai nu știu cui pe la nu știu ce muzeu chinuindu-mă să traduc și să descriu toate instrumentele tradițional românești pe care le folosea strabunica în gospodărie, ș.a.m.d. Și după fiecare astfel de mirifică experiență îmi spun de un ton răspicat: nie wieder!...până data viitoare când...

Get the f$#* out of my face !

And...she's alive!!!

După o lungă pauză, revin in forță! Sleită de puteri după marele examen, m-am trezit si absolut lipsită de inspirație, motiv pentru care am preferat sa stau locului și să nu aberez numai de dragul de a abera în scris. Dar acum, după cateva săptămâni de făcut...nimic si după o săptămână de București în ”misiune” de interpretare, iată-mă!
București înseamnă pentru mine piața liberă a interpretariatului. Piața este atât de liberă, încât unele reprezentante ale tagmei uită de bunele maniere și se apucă de furat contractele și contactele altora care, din Ardeal fiind, reacționează mai lent și, din păcate, cam târziu la mârșăvia celor care, evident, au ceva experiență la activ în rahaturi de-astea și ”te fac” fără să îți dai seama ce te-a lovit...Pe scurt, unii de acolo (atenție mare: unii, nu toți!) mănâncă rahat până să apuci tu să îl guști (că poate nu îți dai seama din prima că e rahat, nou fiind pe piață, și ai vrea și tu să te integrezi); de fapt, mâncat e impropriu spus, îl halesc de-a dreptul ca în mahala din dorința nebună de a-l peria pe șeful, de a îi da de înțeles că patul e gol la noapte (poate vrea), de a face mai mulți bani care pot fi puși la saltea și care, aparținând unui om singur CUC pe lumea asta, acolo vor și putrezi, fără a avea vreo utilitate finală.
Când văd așa ceva mi se face greață. Îmi vine să îmi strâng frumos lucrușoarele și să plec în mijlocul conferinței. Dar de fiecare dată rațiunea invinge. De data aceasta rațiunea mi-a spus: ”În loc să te enervezi că ți-ai dat seama prea târziu că rahatul e rahat și că unii il mai și manâncă, mai bine detasază-te puțin și pune lucrurile în balanță! Și spune-ți și impune-ți: ”dacă ajung la 30+ de ani singură pe lumea asta, fără un alt scop în viață decât acela de a-mi măsura forțele cu cele ale unei copile de 24 de ani, fără alt scop în viața asta searbădă pe care o duc decât acela de a încerca să o subminez pe copila aia când văd ca e mai TARE ca mine (tare - profesional vorbind), fără alt scop decât acela de a simți invidie la adresa ei...atunci o să rog pe cineva să mă împuște ca pe un câine!” Sau o să încep și eu să mănânc rahat ca să mă încadrez în peisaj???? Hahaha....un foarte sec hahaha....

Să poți spune ce ești...

Recunosc: mi-am dorit să pot scrie pe acest subiect de nu stiu când. Și aveam în minte mai multe scenarii din care puteam să aleg. Nu știam exact care va ilustra mai bine ce simt, urma să mă hotărăsc la momentul oportun. Nu știam dacă ar fi mai bine să încep prin a scrie despre ziua în care am decis sa mă fac interpret când cresc mare (adică acum aproape 6 ani - ce am mai crescut de atunci!) sau despre modul în care m-am pregătit pentru marele examen de săptămâna trecută sau despre modul în care se va fi desfășusat examenul cu pricina. Scenarii existau, deci, multe, dar de fiecare data finalul era același: exclamam ”Am reușit” și incheiam apoteotic!
Acum că am chiar reușit, parcă nici nu îmi mai amintesc atât de clar acele scenarii pe care mintiuca mea le proiecta până în cele mai mici detalii când o lăsam să își facă de cap. Și nici nu mai contează. Nu mai contează nimic. Nu mai contează că am muncit până la epuizare, că i-am exasperat pe cei din jurul meu cu stresul meu constant, aproape cronicizat, nu mai contează crizele de plâns din cauza oboselii acumulate și nici nopțile în care nu reușeam să adorm din cauză că mintea mea era încă în cabină, interpretând.
Privind în urmă, realizez că eforturile depuse au fost, de fapt, prea mici în comparație cu răsplata care a venit în urma lor: aceea de a putea spune ce sunt...

Alinierea planetelor

Câteodată, dar numai câteodată, planetele se aliniază în așa fel încât lucrurile să meargă așa cum ne dorim, așa cum trebuie, așa cum ni se pare nouă corect. Azi a fost o astfel de zi pentru mine, o zi in care planetele s-a aliniat pentru ca eu să mă pot concentra, să fiu agitată atât cât trebuie și cât să nu devin isterică, să fiu cu mintea limpede in ciuda stresului mai mult decât evident și...să am papagalul suficient de in formă ca sa vorbesc frumos și bine.
Planetele s-au aliniat iar eu...undeva între orele 11:15 și 12:15...am devenit interpret de conferință la instituțiile UE!
Life....you can start now!

Spurcăciune, spurcăciune...

Într-o bună zi gura asta spurcată a mea îmi va crea reale probleme. Sunt profund conștientă de acest lucru și totuși...nu mă pot abține. Există o forță mai mare ca mine care, de fiecare dată când nu îmi convine ceva, pune stăpânire pe mine. Această forță are ce are cu corzile mele vocale pentru că le controlează și le modelează în așa fel încât sunetele redate de acestea să devină niște ”înțepături” menite să îi pună la punct pe ceilalți.
Prin ceilalți se poate înțelege funcționara bancară care mă tratează de sus spunându-mi că poate mă înșeală pe mine memoria și nu mai știu când mi-am deschis nu știu ce al doilea cont la banca la care aveam un cont deja. Acesteia îi spun că nu înțeleg de ce în cele 5 minute cât sunt nevoită să stau în fața ei insistă să mă enerveze declarându-mă proastă pe față, în loc să îmi arate că nu stă degeaba toată ziua și se mai face utilă din când în când soluționându-mi mie problema. Iar după ce altă funcționară (normală) rezolvă problema și se dovedește că EU am avut dreptate îi zâmbesc ironic primei și nu uit să precizez înainte de a părăsi banca că NU mulțumită ei am devenit un client fericit pe ziua respectivă!
Prin ceilalți se pot înțelege șoferii frustrați care scot tot felul de sunete bâlbâite când văd că urc sau cobor dintr-o mașină care, chipurile, le-ar fi destinată lor, fiind un pic mai mare decât o mămăruță. Unii sunt chiar mitocani și țâțâie sec, în semn de: ”Ciiiine ți-a dat și ție carnet?” Celor cu care mă întalnesc pe drum cât sunt la volan, le arăt pe viu cine și de ce mi-a dat mie carnet, iar când am ocazia să interacționez verbal cu mitocanii șoselelor, o fac scurt, la obiect și cât se poate de copilăresc pentru a fi sigură că vorbesc pe înțelesul lor: ”Ți-e ciudă?”
Prin ceilalți se poate înțelege adolescentul care cu câteva seri în urmă își plimba câinele fără lesă și s-a gândit să o impresioneze pe gagica lui, pițipoancă în devenire, legându-se de mine într-un mod cât se poate de original, vezi-Doamne: să arunce câinele pe mine cât treceam printr-un pasaj relativ întunecat în drum spre magazinul cartierului. De unde să știe el, amărâtul, că după sperietura pe care era normal să o am (preț de o secundă, că sunt vitează) urma să se dezlanțuie IADUL pe pământ pentru el, gagică-sa...și câinele lui? De unde să știe el că oricum eram deja crizată pentru că aveam febră, nu puteam respira, îmi lăcrimau ochii ș.a.m.d.? Am început cu: ”Nesimțiților, prost-crescuților”, de-astea ușurele. Reacție: se amuzau de sperietura pe care o trăsesem. După care, în creierul meu s-au creat cîteva legături care repede mi-au dat de înțeles că, orice aș zice despre cei doi, rezultatul va fi același: se vor amuza și le voi da satisfacție! Așa că am lansat un atac-surpriză și m-am luat de câine pentru că și eu sunt stăpână de câini pe care îi iubesc mai presus de orice. Ferească Sfântu să se lege cineva de ei și de sănătatea lor! Și brusc...tăcere din partea adolescentului și a pițipoancei în devenire. Misiune îndeplinită! M-am retras în plină glorie!
Și totuși...pe principiul ”Stăpâne, stăpâne, îți cheamă și-un câine”, câinele avându-l deja, adolescentul meu și-a chemat un prieten la fel de adolescent în ajutor pentru ca, împreună, să mă întâmpine la ieșirea din același pasaj, după ce ieșisem din magazin. Recunosc, mi-a stat inima o clipă, dar apoi m-am gândit: ”Asta e...dacă o iau, o iau! Nu voi fi nici prima, nici ultima.”
Finalul?
I-am spurcat de i-a luat mama supărării pe amândoi, am ajuns să îi ameninț eu pe ei și...m-am retras din nou în plină glorie.
Nu am putut, însă, să nu cuget puțin: într-o bună zi...într-o bună zi, Mădălinoooo...Dar mai este până atunci!

Semințe...și nu-s scumpe...

Nu am crezut niciodată în cerșit sau în cerșetori.

Dacă dau bani copiilor care vin la geamul mașinii cât aștept la semafor, știu sigur că acei bani nu vor fi mai apoi cheltuiți pe ce le-ar trebui cu adevarat micilor cerșetori. Se apucă de fumat și de băut din fragedă pruncie, așa că de mici trebuie să invețe să își întrețină viciile, deci cerșesc. Nu sunt insensibilă, am studiat atentă fenomenul, vorbesc în cunoștință de cauză, punct!

Dacă dau bani mamelor care cerșesc cu câte un copil atașat de un mamelon ieșit la vedere, știu iarăși foarte bine că banii primiți nu vor fi cheltuiți spre binele amărâtului copil. Mama cerșetoare a procreat din greșeală și acum profită de avantajul ”sensibilizării donatorilor” pe care îl aduce cu sine micul urmaș. Urmașul la rândul său va deveni micul cerșetor descris mai sus și tot așa. NU îmi place să întrețin acest cerc vicios, așa că aleg să nu particip în calitate de donator. Pentru cei care cred că sunt insensibilă - a se reciti paragraful anterior.

DAR...

Întotdeauna dau bani bătrânilor care stau la colț de stradă și vând buchețele de flori, semințe si alte celea. Mereu mă impresionează demnitatea cu care aleg să stea în stradă pe post de vânzători ambulanți și modul în care aleg să comunice: ”Am nevoie de bani, ajută-mă, te rog!” Ei nu cerșesc și nu așteaptă mila nimănui. Nu vor să impresioneze prin sărăcia lor pentru a-i determina pe cei din jur să sară cu câte o monedă/bancnotă. Nu...
Și totuși, mie de fiecare dată îmi e milă de ei și mă gândesc că nu am cum să NU îi ajut. Lor ce să le spun pe post de refuz când mă îmbie cu marfa lor? Nu am bani? Aș minți - mereu am mărunțiș în portofel. Du-te și muncește? Ce să mai muncească? Probabil că au muncit toata viața lor, numai pentru a ajunge la bătrânețe și a-și da seama că totul a fost in zadar... Așa că, de fiecare dată când îi întâlnesc pe acești vânzători ambulanți - in Cluj sunt mereu aceeași, contribui și eu cu o mică sumă despre care de fiecare dată sper că îi va ajuta într-un fel sau altul.

Și pentru că am vorbit prea mult în teorie...

Într-o după-amiază, in anul 2 de facultate, am simțit nevoia sa merg la biserică pentru a aprinde o lumânare și a medita puțin la...nu mai știu și nu mai conteaza ce. Oricum, nu m-am dus la biserică de bine ce îmi era atunci, asta e clar. Stând eu acolo, simțind cum încep să mă liniștesc privind lumânările arzând, m-am trezit scoasă brusc din starea de relaxare de o bătaie obraznică pe umăr. O față grasă de femeie plângătoare de vreo 30 de ani îmi cerea bani pentru copilul pe moarte. Eu, studenta cu banii calculati foarte precis pentru întreaga săptămână, am zis...”nu am, nu pot să te ajut”. Femeia plângătoare a plecat. Dar eu am rămas cu o profundă mustrare de conștiință care 2 minute mai tărziu m-a determinat să fug după femeia respectivă pentru a-i da ceea ce azi valoreaza un leu nou. S-a uitat atât de urât la suma modică pe care am fost dispusă sa i-o ofer (atât puteam atunci, în ziua aceea, în momentul acela), a zis cu atâta repezeală ”bine, bine, merci fain” (nu mai era femeie plângătoare), încât nu a trebuit să recurg la cine știe ce procese de analiza filosofică pentru a-mi da seama că ...țeapă!

Prin comparație...

Zilele trecute mă plimbam pe străzile însorite ale Clujului. Toată lumea era veselă - cel puțin așa îmi place mie să cred - că venise în sfârșit venise primăvara/vara (așa e de când cu încălzirea globală). Agitație mare pe stradă, toți se plimbau de colo colo - bucurie că ne putem mișca mai repede în hainele subțiri și papucii ușori. Dar, la un colț de stradă, o persoană stătea nemișcată pe un scăunel de lemn, repetând cu o voce aproape stinsă: ”Semințe...și nu-s scumpe...” Toată lumea o cunoaște pe bătrânica cu semințele. Dar nimeni nu îndrăznește să îi zică: ”Da' mai du-te cu semințele tale cu tot că de atâția ani tot aceleași pungi le vinzi!” pentru că, de tot atâția ani, aceasta, mulțumită acelorași pungi de semințe, alege să nu cerșească...