m@d@'s world

mai young, mai cool

2009-07-03T02:30:00.000-07:00

Sunt cât se poate de inițiată într-ale limbilor străine și știu cât de ușor este să pici în capcana contopirii limbilor și să începi să vorbești jumi-juma pentru că o parte din cuvinte îți vin intr-o limbă, o parte in cealaltă iar cuvintele de legatură într-o a treia. Și uite așa rezultă sintagme de genul: ”Eu sunt așa mai young și înteleg trendurile cool din fashion.” Minunata construcție am auzit-o aseara la ceva emisiune ieftină la care era invitată o cântăreață al cărei nume nu are sens să îl menționez. Pe măsură ce ea avansa cu expunerea despre stilul ei de viață care includea cuvinte precum: cul = cool, iang = young, feșăn = fashion, trendi = trendy, meic ap = make up, tata se întorcea către mine și mă întreba: ”Adică?”... ”Adică ea e mai tânără, tată, și întelege tendințele din modă!”
Există, așadar, în rândul mondenității tendința de a încripta anumite mesaje cu ajutorul unor cuvinte englezești pronunțate cât se poate de românește. Astfel devine greu nu doar pentru un necunoscător al limbii să înțeleagă ce naiba a vrut să spună respectivul/respectiva prin ”eu sunt așa mai iang”, cât și pentru un cunoscător care are cât de cât habar de o pronunție nu perfectă, ci decentă. Din păcate, exemplul ilustrat aici nu este unul singular, ci are tendința de a apărea frecvent în expunerile mondenității. Intr-un fel, pot să înțeleg această atitudine. La urma urmei, când nu ai nimic de spus, parcă îți vine să apelezi la tot felul de artificii în speranța că, poate poate, interlocutorii vor crede că ești mai interesant decât pari la o primă privire. Adică, una e să spui că ești tânăr și de treabă și alta e când arunci bomba cu iang și cul.
Ne bucurăm pentru cei din lumea mondenă că au găsit încă un mod de a-și masca mesajele absolut lipsite de substanță (măsură care, clar, nu prea funcționează), însă, în același timp, aducem condoleanțe sărmanei noastre limbi sărace care va deveni mai ”rici” prin preluarea și naturalizarea gratuită a astfel de expresii.

O clipă, să îmi consult agenda!

2009-06-25T07:25:00.000-07:00

Avantajul liber-profesionistului este acela că nu are nici un șef care să îi facă program. El nu duce o viață structurată pe intervalele de timp 9-17 - muncă, muncă, muncă; de la 17 încolo - home sweet home, familie, prieteni, somn și ...de la capăt!
Liber profesionistul trăiește cu o agendă în buzunar care îl ajută să își amintească zi de zi pe ce lume trăiește: îi spune unde va fi săptămâna viitoare, cu cine, pentru cât timp, facând ce, după care îl informează și asupra zilelor în care va trebui să ”facă nimic” (noua mea expresie preferată) deoarece ori a muncit din greu și merită un respiro, ori urmează să o facă și trebuie să se pregatească psihic pentru o anumită activitate; în general, nici nu prea contează în ce moment intervine făcutul de nimic, cert este că liber profesionistul este mereu convins că merită din plin să stea și să facă...nimic. Atenție mare: prin ”nimic” se traduc acele activități care în ochii nici unui șef de pe lumea asta nu ar fi validate ca fiind ”ceva”: citit, plimbat, dormit atât cât îi cade omului bine, de-astea...
Din când în când, liber-profesionistul primește câte un telefon, un email în care îi sunt solicitate serviciile. Complet dependent de mica agendă de buzunar, acesta va spune politicos: ”O clipă, să îmi consult agenda.” După care, dacă nu are deja ceva programat, are mai multe variante de reacție:
1. Zice OK și trece imediat la negocierea tarifului.
2. Zice că exact in aceeași perioadă mai are o potențială ofertă de colaborare cu altcineva, va reveni cu un telefon după ce se clarifică lucrurile (asta dacă nu este sigur: să zică da/nu?, se mai gândește...)
3. Zice: ”Hm, îmi pare rău, agenda mea îmi spune că nu sunt disponibil.” Minciună! Liber-profesionistul minte pentru că nu îi convine oferta și nu are chef să intre în detalii, minte din diverse motive. Acestea sunt momentele când orice liber-profesionist simte cu adevărat care sunt avantajele absenței totale din peisaj a unui șef impus de sistem. Din păcate, în ceea ce mă privește, acestea sunt momentele în care uit complet că, în astfel de cazuri, eu sunt propriul meu șef și mă trezesc mereu în situații care dăunează grav sănătății mele mintale: ba pe la camera de comerț traducând niște aberații, ba însoțind nu știu ce invitați ai nu știu cui pe la nu știu ce muzeu chinuindu-mă să traduc și să descriu toate instrumentele tradițional românești pe care le folosea strabunica în gospodărie, ș.a.m.d. Și după fiecare astfel de mirifică experiență îmi spun de un ton răspicat: nie wieder!...până data viitoare când...

Get the f$#* out of my face !

2009-06-23T10:56:00.000-07:00

And...she's alive!!!

După o lungă pauză, revin in forță! Sleită de puteri după marele examen, m-am trezit si absolut lipsită de inspirație, motiv pentru care am preferat sa stau locului și să nu aberez numai de dragul de a abera în scris. Dar acum, după cateva săptămâni de făcut...nimic si după o săptămână de București în ”misiune” de interpretare, iată-mă!
București înseamnă pentru mine piața liberă a interpretariatului. Piața este atât de liberă, încât unele reprezentante ale tagmei uită de bunele maniere și se apucă de furat contractele și contactele altora care, din Ardeal fiind, reacționează mai lent și, din păcate, cam târziu la mârșăvia celor care, evident, au ceva experiență la activ în rahaturi de-astea și ”te fac” fără să îți dai seama ce te-a lovit...Pe scurt, unii de acolo (atenție mare: unii, nu toți!) mănâncă rahat până să apuci tu să îl guști (că poate nu îți dai seama din prima că e rahat, nou fiind pe piață, și ai vrea și tu să te integrezi); de fapt, mâncat e impropriu spus, îl halesc de-a dreptul ca în mahala din dorința nebună de a-l peria pe șeful, de a îi da de înțeles că patul e gol la noapte (poate vrea), de a face mai mulți bani care pot fi puși la saltea și care, aparținând unui om singur CUC pe lumea asta, acolo vor și putrezi, fără a avea vreo utilitate finală.
Când văd așa ceva mi se face greață. Îmi vine să îmi strâng frumos lucrușoarele și să plec în mijlocul conferinței. Dar de fiecare dată rațiunea invinge. De data aceasta rațiunea mi-a spus: ”În loc să te enervezi că ți-ai dat seama prea târziu că rahatul e rahat și că unii il mai și manâncă, mai bine detasază-te puțin și pune lucrurile în balanță! Și spune-ți și impune-ți: ”dacă ajung la 30+ de ani singură pe lumea asta, fără un alt scop în viață decât acela de a-mi măsura forțele cu cele ale unei copile de 24 de ani, fără alt scop în viața asta searbădă pe care o duc decât acela de a încerca să o subminez pe copila aia când văd ca e mai TARE ca mine (tare - profesional vorbind), fără alt scop decât acela de a simți invidie la adresa ei...atunci o să rog pe cineva să mă împuște ca pe un câine!” Sau o să încep și eu să mănânc rahat ca să mă încadrez în peisaj???? Hahaha....un foarte sec hahaha....

Să poți spune ce ești...

2009-05-18T12:46:00.000-07:00

Recunosc: mi-am dorit să pot scrie pe acest subiect de nu stiu când. Și aveam în minte mai multe scenarii din care puteam să aleg. Nu știam exact care va ilustra mai bine ce simt, urma să mă hotărăsc la momentul oportun. Nu știam dacă ar fi mai bine să încep prin a scrie despre ziua în care am decis sa mă fac interpret când cresc mare (adică acum aproape 6 ani - ce am mai crescut de atunci!) sau despre modul în care m-am pregătit pentru marele examen de săptămâna trecută sau despre modul în care se va fi desfășusat examenul cu pricina. Scenarii existau, deci, multe, dar de fiecare data finalul era același: exclamam ”Am reușit” și incheiam apoteotic!
Acum că am chiar reușit, parcă nici nu îmi mai amintesc atât de clar acele scenarii pe care mintiuca mea le proiecta până în cele mai mici detalii când o lăsam să își facă de cap. Și nici nu mai contează. Nu mai contează nimic. Nu mai contează că am muncit până la epuizare, că i-am exasperat pe cei din jurul meu cu stresul meu constant, aproape cronicizat, nu mai contează crizele de plâns din cauza oboselii acumulate și nici nopțile în care nu reușeam să adorm din cauză că mintea mea era încă în cabină, interpretând.
Privind în urmă, realizez că eforturile depuse au fost, de fapt, prea mici în comparație cu răsplata care a venit în urma lor: aceea de a putea spune ce sunt...

Alinierea planetelor

2009-05-13T13:13:00.000-07:00

Câteodată, dar numai câteodată, planetele se aliniază în așa fel încât lucrurile să meargă așa cum ne dorim, așa cum trebuie, așa cum ni se pare nouă corect. Azi a fost o astfel de zi pentru mine, o zi in care planetele s-a aliniat pentru ca eu să mă pot concentra, să fiu agitată atât cât trebuie și cât să nu devin isterică, să fiu cu mintea limpede in ciuda stresului mai mult decât evident și...să am papagalul suficient de in formă ca sa vorbesc frumos și bine.
Planetele s-au aliniat iar eu...undeva între orele 11:15 și 12:15...am devenit interpret de conferință la instituțiile UE!
Life....you can start now!

Spurcăciune, spurcăciune...

2009-04-08T12:18:00.000-07:00

Într-o bună zi gura asta spurcată a mea îmi va crea reale probleme. Sunt profund conștientă de acest lucru și totuși...nu mă pot abține. Există o forță mai mare ca mine care, de fiecare dată când nu îmi convine ceva, pune stăpânire pe mine. Această forță are ce are cu corzile mele vocale pentru că le controlează și le modelează în așa fel încât sunetele redate de acestea să devină niște ”înțepături” menite să îi pună la punct pe ceilalți.
Prin ceilalți se poate înțelege funcționara bancară care mă tratează de sus spunându-mi că poate mă înșeală pe mine memoria și nu mai știu când mi-am deschis nu știu ce al doilea cont la banca la care aveam un cont deja. Acesteia îi spun că nu înțeleg de ce în cele 5 minute cât sunt nevoită să stau în fața ei insistă să mă enerveze declarându-mă proastă pe față, în loc să îmi arate că nu stă degeaba toată ziua și se mai face utilă din când în când soluționându-mi mie problema. Iar după ce altă funcționară (normală) rezolvă problema și se dovedește că EU am avut dreptate îi zâmbesc ironic primei și nu uit să precizez înainte de a părăsi banca că NU mulțumită ei am devenit un client fericit pe ziua respectivă!
Prin ceilalți se pot înțelege șoferii frustrați care scot tot felul de sunete bâlbâite când văd că urc sau cobor dintr-o mașină care, chipurile, le-ar fi destinată lor, fiind un pic mai mare decât o mămăruță. Unii sunt chiar mitocani și țâțâie sec, în semn de: ”Ciiiine ți-a dat și ție carnet?” Celor cu care mă întalnesc pe drum cât sunt la volan, le arăt pe viu cine și de ce mi-a dat mie carnet, iar când am ocazia să interacționez verbal cu mitocanii șoselelor, o fac scurt, la obiect și cât se poate de copilăresc pentru a fi sigură că vorbesc pe înțelesul lor: ”Ți-e ciudă?”
Prin ceilalți se poate înțelege adolescentul care cu câteva seri în urmă își plimba câinele fără lesă și s-a gândit să o impresioneze pe gagica lui, pițipoancă în devenire, legându-se de mine într-un mod cât se poate de original, vezi-Doamne: să arunce câinele pe mine cât treceam printr-un pasaj relativ întunecat în drum spre magazinul cartierului. De unde să știe el, amărâtul, că după sperietura pe care era normal să o am (preț de o secundă, că sunt vitează) urma să se dezlanțuie IADUL pe pământ pentru el, gagică-sa...și câinele lui? De unde să știe el că oricum eram deja crizată pentru că aveam febră, nu puteam respira, îmi lăcrimau ochii ș.a.m.d.? Am început cu: ”Nesimțiților, prost-crescuților”, de-astea ușurele. Reacție: se amuzau de sperietura pe care o trăsesem. După care, în creierul meu s-au creat cîteva legături care repede mi-au dat de înțeles că, orice aș zice despre cei doi, rezultatul va fi același: se vor amuza și le voi da satisfacție! Așa că am lansat un atac-surpriză și m-am luat de câine pentru că și eu sunt stăpână de câini pe care îi iubesc mai presus de orice. Ferească Sfântu să se lege cineva de ei și de sănătatea lor! Și brusc...tăcere din partea adolescentului și a pițipoancei în devenire. Misiune îndeplinită! M-am retras în plină glorie!
Și totuși...pe principiul ”Stăpâne, stăpâne, îți cheamă și-un câine”, câinele avându-l deja, adolescentul meu și-a chemat un prieten la fel de adolescent în ajutor pentru ca, împreună, să mă întâmpine la ieșirea din același pasaj, după ce ieșisem din magazin. Recunosc, mi-a stat inima o clipă, dar apoi m-am gândit: ”Asta e...dacă o iau, o iau! Nu voi fi nici prima, nici ultima.”
Finalul?
I-am spurcat de i-a luat mama supărării pe amândoi, am ajuns să îi ameninț eu pe ei și...m-am retras din nou în plină glorie.
Nu am putut, însă, să nu cuget puțin: într-o bună zi...într-o bună zi, Mădălinoooo...Dar mai este până atunci!

Semințe...și nu-s scumpe...

2009-04-06T12:36:00.000-07:00

Nu am crezut niciodată în cerșit sau în cerșetori.

Dacă dau bani copiilor care vin la geamul mașinii cât aștept la semafor, știu sigur că acei bani nu vor fi mai apoi cheltuiți pe ce le-ar trebui cu adevarat micilor cerșetori. Se apucă de fumat și de băut din fragedă pruncie, așa că de mici trebuie să invețe să își întrețină viciile, deci cerșesc. Nu sunt insensibilă, am studiat atentă fenomenul, vorbesc în cunoștință de cauză, punct!

Dacă dau bani mamelor care cerșesc cu câte un copil atașat de un mamelon ieșit la vedere, știu iarăși foarte bine că banii primiți nu vor fi cheltuiți spre binele amărâtului copil. Mama cerșetoare a procreat din greșeală și acum profită de avantajul ”sensibilizării donatorilor” pe care îl aduce cu sine micul urmaș. Urmașul la rândul său va deveni micul cerșetor descris mai sus și tot așa. NU îmi place să întrețin acest cerc vicios, așa că aleg să nu particip în calitate de donator. Pentru cei care cred că sunt insensibilă - a se reciti paragraful anterior.

DAR...

Întotdeauna dau bani bătrânilor care stau la colț de stradă și vând buchețele de flori, semințe si alte celea. Mereu mă impresionează demnitatea cu care aleg să stea în stradă pe post de vânzători ambulanți și modul în care aleg să comunice: ”Am nevoie de bani, ajută-mă, te rog!” Ei nu cerșesc și nu așteaptă mila nimănui. Nu vor să impresioneze prin sărăcia lor pentru a-i determina pe cei din jur să sară cu câte o monedă/bancnotă. Nu...
Și totuși, mie de fiecare dată îmi e milă de ei și mă gândesc că nu am cum să NU îi ajut. Lor ce să le spun pe post de refuz când mă îmbie cu marfa lor? Nu am bani? Aș minți - mereu am mărunțiș în portofel. Du-te și muncește? Ce să mai muncească? Probabil că au muncit toata viața lor, numai pentru a ajunge la bătrânețe și a-și da seama că totul a fost in zadar... Așa că, de fiecare dată când îi întâlnesc pe acești vânzători ambulanți - in Cluj sunt mereu aceeași, contribui și eu cu o mică sumă despre care de fiecare dată sper că îi va ajuta într-un fel sau altul.

Și pentru că am vorbit prea mult în teorie...

Într-o după-amiază, in anul 2 de facultate, am simțit nevoia sa merg la biserică pentru a aprinde o lumânare și a medita puțin la...nu mai știu și nu mai conteaza ce. Oricum, nu m-am dus la biserică de bine ce îmi era atunci, asta e clar. Stând eu acolo, simțind cum încep să mă liniștesc privind lumânările arzând, m-am trezit scoasă brusc din starea de relaxare de o bătaie obraznică pe umăr. O față grasă de femeie plângătoare de vreo 30 de ani îmi cerea bani pentru copilul pe moarte. Eu, studenta cu banii calculati foarte precis pentru întreaga săptămână, am zis...”nu am, nu pot să te ajut”. Femeia plângătoare a plecat. Dar eu am rămas cu o profundă mustrare de conștiință care 2 minute mai tărziu m-a determinat să fug după femeia respectivă pentru a-i da ceea ce azi valoreaza un leu nou. S-a uitat atât de urât la suma modică pe care am fost dispusă sa i-o ofer (atât puteam atunci, în ziua aceea, în momentul acela), a zis cu atâta repezeală ”bine, bine, merci fain” (nu mai era femeie plângătoare), încât nu a trebuit să recurg la cine știe ce procese de analiza filosofică pentru a-mi da seama că ...țeapă!

Prin comparație...

Zilele trecute mă plimbam pe străzile însorite ale Clujului. Toată lumea era veselă - cel puțin așa îmi place mie să cred - că venise în sfârșit venise primăvara/vara (așa e de când cu încălzirea globală). Agitație mare pe stradă, toți se plimbau de colo colo - bucurie că ne putem mișca mai repede în hainele subțiri și papucii ușori. Dar, la un colț de stradă, o persoană stătea nemișcată pe un scăunel de lemn, repetând cu o voce aproape stinsă: ”Semințe...și nu-s scumpe...” Toată lumea o cunoaște pe bătrânica cu semințele. Dar nimeni nu îndrăznește să îi zică: ”Da' mai du-te cu semințele tale cu tot că de atâția ani tot aceleași pungi le vinzi!” pentru că, de tot atâția ani, aceasta, mulțumită acelorași pungi de semințe, alege să nu cerșească...

Pe limba mea, pe limba ta...

2009-03-23T07:25:00.000-07:00

Nu am vicii...Nu fumez, nu beau, nu consum droguri, nu sunt dependenta de nimic...poate doar de muncă - atunci când îmi vin crizele și intru în priză și de anumite persoane fără care nu aș putea trăi, mai bine zis- nu aș vrea să trăiesc. Dar aici se cam termină lista dependențelor mele care, oricum, nu au nici în clin, nici în mânecă cu viciile.
Revenind la vicii, cred că, dacă stau și mă gândesc mai bine, aș putea numi unul. În anumite situații mă apucă înjuratul. Nu mă apucă des, episoadele sunt scurte și se aseamănă cu manifestarea sindromului Tourette. M-a apucat unul, de exemplu când eram în Germania și, după ce planificasem întreaga întoarcere acasă (bagaje, rezervări, tot, tot), secretara de la Biroul Erasmus din România îmi comunică cu o întârziere nesimțită de mai bine de 2 săptămâni că data aleasă pentru revenirea în țară nu este bună - să îmi refac planul! Martoră la întregul episod de catharsis sub formă de înjurături la adresa secretarei a fost biata mea mamă (la telefon) care mi-a înțeles frustrarea și nu m-a întrerupt. Și-o fi făcut vreo două cruci, după cum mi-a și spus mai târziu, în așteptarea finalului. În mod normal, însă, crizele de înjurături îmi vin când sunt singură: la volan și îmi taie unul calea sau merge prea încet pe prima bandă, în casă când sar siguranțele panoului electric și îmi stă inima în loc o secundă ș.a.m.d. - un viciu inofensiv, s-ar zice. Când ceva/cineva mă enervează reacționez - de cele mai multe ori în gând, dar tot îmi face bine. Este modul meu de a spune ”știi ceva? du kannst mich mal...”
Și totuși...
În anul 2006 am participat la cursurile unei școli de vară din Germania, Tuebingen. Nu am făcut nimic altceva decât să mergem în excursii și să degustăm vin, ce viață! Totul a culminat cu o excursie in Baden-Baden, la băile termale. Raiul pe pământ! Apă caldă, saune cu aromaterapie, o gașcă de nebuni puși pe distracție - tot tacâmul, chiar și un neamț pervers pe care am reușit să îl urmăresc și mi-am dat urgent seama că unde era densitatea de ”prospături” mai mare, acolo era și el, strecurându-și discret mâna pe ici pe colo, dar discreeeeeet, astfel încât să suspectezi doar după câteva clipe că nu bulele de aer care țâșneau din jeturile subacvatice erau cele care...mă opresc aici! Oare cum mi-am dat eu seama de toate astea și am decis să îl urmăresc pentru a avea convingerea că nu am un început serios de paranoia? Prefer să nu intru în detalii. Cert este că, în momentul în care mi-am dat seama că una din coapsele mele s-a prelungit cu o mână care ducea la omul acela, l-am privit consternată în ochi și mi-am simțit corzile vocale invadate de sunete care s-ar fi transformat în ghiciți ce dacă aș fi dat curs impulsului de a deschide gura. Dar nu am reușit să scot nici un sunet pe gură pentru că nu avea sens...Omul în cauză nu m-ar fi înțeles. Ar fi înțeles doar că m-a enervat și atât....Nu mi-ar fi apreciat nici capacitatea de a-l descrie drept cea mai perversă, dar și demnă de milă creatură din câte am întâlnit, nici dezgustul pe care, atunci, l-aș fi descris în termeni foarte exacți și la fel de grețoși ca acțiunea în sine la care apelase el. Acesta a fost unul din destul de multele episoade care mi-au demonstrat cât de adânc este înrădăcinată în propria mea persoană (fizică, spirituală...aș zice și juridică dacă aș fi pusă pe glume) limba mea maternă - singura în care pot să fiu amuzantă, indignată, profundă sau...spurcată când îmi vin crizele!

În cuget și-n simțiri, la naiba!

2009-03-17T08:32:00.000-07:00

Cândva, în vremurile de demult, românii voiau unirea în cuget și-n simțiri. Intelectualii vremii au cugetat și au simțit...și în cele din urmă au înfăptuit și Marea Unire, în speranța ca vor lăsa posterității țara pe care cu siguranță și-ar fi dorit-o dacă nu ar fi avut-o.
Acum de când cu alegerile prezidențiale care se anunță a fi o luptă pe viată și pe moarte a marinarului etern, vedem că problema unității României (adica cea a ”să se ducă ungurii undeva, las că salvez eu țata de la dezbinare, deși nimeni nu mi-a cerut asta, deși nu s-a pus vreodata problema dezbinării...”) devine subiect de campanie electorală.
Se vorbește însă despre o unitate artificială, o unitate care a existat la un moment dat în cuget și-n simțiri, dar care azi...e pusă cumva pe ventilație artificială. Ce cuget și ce simțiri? Transilvănenii cugetă la cât de sălbatici sunt cei din sud, miticii la cât de înapoiați - vezi-Doamne- sunt cei din nord și tot așa. Când bucureșteanul vine la Cluj cu accent de sudist e caracterizat fără drept de apel ca fiind fițos. Când clujeanul merge în capitală, tot pe baza accentului primește titulatura jignitoare de țăran (păcat de evoluția cuvântului în sine - țăran- care odată era asociat cu românul în stare pură). Antipatia e reciprocă și aproape iremediabilă.
Așa că în loc ca marinarul etern să abordeze tema ideilor separatiste care ar circula prin Secuime, chipurile, mai bine s-ar uita la ”the bigger picture”. Poate așa ar vedea că noi, țăranii din Transilvania, ăia cu vorba mai cântată, nu mai prea știm ce e România și pentru ce trebuie să susținem noi, mai mult sau mai puțin direct, un sud mult mai puțin productiv și mult mai plin de interlopi comparativ cu un nord mai cizelat mulțumită amprentei austroungare. A nu se înțelege că nutresc idei separatiste, nici vorbă. Atâta tot că am cugetat la această problemă și am discutat-o în diferite cercuri de ”țărani” și la final am ajuns cu toții la concluzia că simțim că, pentru noi, România noastră tinde să se termine oarecum la conturul arcului carpatic. Dar asta se întâmplă doar în cuget și-n simțiri...deci nu-i stres!

Fata lu' tata

2009-03-10T04:42:00.000-07:00

De câțiva ani urmăresc ce se întâmplă pe scena politică din Românica. La început mi-a fost destul de greu să mă obișnuiesc cu acest domeniu, nu știam exact care în ce tabără e, care ce rol ocupă ș.a.m.d. Urmăream foarte concentrată tot felul de emisiuni pe teme politice ca să îmi dau seama de una alta și să îmi formez o opinie. Mi-am format în cele din urmă opinia și am ajuns la concluzia că mi-ar fi fost mult mai simplu să iau din start scrierile lui Caragiale pentru a înțelege care sunt dedesubturile politice- valabile atunci la fel ca azi - despre care aleșii patriei cred că nu transpiră din penibilele lor intervenții la televizor. Azi urmăresc emisiunile cu tentă așa-zis politică fără a mai investi nici un pic de energie în a mă concentra, ba din contră!, mă amuz teribil.
Foarte rare sunt ocaziile în care mă enervez pe motiv că nu știu care demnitar a zis/făcut nu știu ce. Știu că nu are rost să îmi irosesc energia astfel. Dar un lucru mă enervează teribil și asta e fata lu'tata care pare să nu se dea dusă de pe scena politică, micile ecrane, paginile taboidelor, paginile publicațiilor serioase care fac mișto de ea, revistele de modă și mai nou...lista cu candidații la europarlamentare !?!?!?!?!

Justificarea nervilor mei:
Sunt independentă, îmi câștig pâinea muncind. Nu am fost niciodată fata cuiva, tot ceea ce am obținut, am obținut pentru că am avut ceva de demonstrat. Am ținut întotdeauna să îmi demonstrez MIE că dacă vreau pot. Și am putut...și încă mai pot. Apoi am ținut să le demonstrez celorlalți că nu își pierd vremea investind timp și energie în mine.
Când am avut ceva de spus, am spus-o clar și răspicat! Când am fost contrazisă pe bună dreptate, mi-em recunoscut greșeala și am ascultat cu atenție contraargumentele pentru ca data viitoare...Când am fost contrazisă numai de dragul de a fi întreruptă, hm...asta e altă poveste...
Ideea este că am fost întotdeauna propriul meu avocat/purtător de cuvânt/reprezentant/ce vreți voi și am stiut și încă mai știu cum să mă apăr/justific/reprezint/cum vreți voi!

Și atunci cum să nu mă revolt când văd cum fata lu' tata (fiind de aceeași vârstă cu mine) o comite de fiecare dată într-un fel cum numai un biet retardat (nu e vina lui) ar putea să o facă? Cum să nu mă enervez când văd că fata, în loc să iasă la înaintare cu fruntea sus și să le zică jurnaliștilor: ”asta e, nu am fost cel mai bun vorbitor în public la ședința cutare, dar data viitoare
promit să rup gura târgului!”, merge la tata, nenea președintele, și începe să plângă din cauza propriilor ei limite imbecile și ”insuccesuri”? Cum să nu mă enervez când văd că are pretenții de europarlamentar, dar nu este în stare să răspundă nici măcar la întrebarea ”Ce mai zici, Ieleno?” în microfon, fără să nu transpire toată la gândul că: ”Futu-i! Acum iar trebuie să fiu atentă la acordul dintre subiect și predicat...că dacă nu râde jurnaliștii de mine!”

Ceea ce mi se pare și mai revoltător este că această creatură, dacă este să rămână într-adevar pe lista candidaților PDL la europarlamentare, va chiar ajunge în Parlamentul European! Imbecilii o vor vota pentru că este fata lu tata, inconștienții o vor vota pentru simplul fapt că îi recunosc numele pe listă (l-au mai citit prin tabloide) iar obsedații sexual o vor vota pentru picioarele lungi și colagenul din buze (și creier).
Ceea ce mi se pare insuportabil de revoltător este că, odată ajunsă în Parlamentul European, toate enormitățile, dezacodrurile, inflexiunile ei vor fi mascate frumos de dragii interpreți de conferință. Ei își vor face datoria și vor lua mesajul lipsit de orice urmă de intonație al Ielenei pentru a-l trece o dată prin creier (Ielena uită de regulă să facă asta) și a-l reda într-o formă care maschează toate imperfecțiunile originalului. Și astfel, Ielena va ajunge să pară mai inteligentă decât este în fața nevorbitorilor de limba romană care ascultă doar interpretarea. Iar vorbitorii de limba română vor aplauda frenetic la finele oricărei intervenții a dom'șoarei pentru că....este fata lu' tata!
Am zis!

Sindromul figurantelor

2009-03-07T03:23:00.000-08:00

Conținutul prezentei postări poate avea conotații...perverse pe alocuri. Subiectul este de așa natură - arta cere sacrificii !

Figuranta aparține unei specii umane aparte: homo oribilus. Homo Oribilus este dovada clară că, odată ce specia umană atinge un anumit nivel al evoluției sale care o plasează oarecum pe cele mai înalte culmi din toate punctele de vedere, singura direcție în care o mai poate lua de acum încolo este...in jos! Tocmai așa a luat naștere Homo Oribilus. Plictisit de realizările sale, de implicarea creierului în tot felul de activități solicitante, omul s-a gândit într-o zi: la dracu! Vreau regres!!! Și regres a primit! De aceea azi, străzile, cafenelele, cluburile, mall-urile sunt pline de ei: de acești hidoși Homo Oribilus care conduc mașini scumpe luate în LIZING (singura transcriere fonetică pe care o pricep și ei - ca urmare a regresului, firește), beau GEC și încearcă din răsputeri să agațe câte o figurantă. La ele voiam de fapt să ajung!

Figuranta știe că în viață contează două lucruri: aparențele și nu substanța și, bineînțeles, cei 20 de Roni de care are neaparat nevoie să intre în...THE CLUB (clujenii vor ști la ce mă refer) pentru ca acolo să vadă lumea întreagă că da, ea, figuranta cunoaște regulile nescrise ale ieșitului în oraș: poartă doar un maieu destul de lung cât să pară a fi o rochiță intrată la apă, dar în același timp suficient de scurt ca să nu lase loc pudorii (doar e emancipată fata), ciorapi care ascund bine celulita, pantofi incomozi. Părul este întins la maxim, extensiile sunt la locul lor, machiajul este suficient de neasortat cu restul ținutei cât să urle: come and get iiiiiiiit !!!!!!!!!! până nu începe că curgă fondul de ten de la căldura asta infernală din club!

Figuranta nu umblă niciodată singură. Combinația ideală este aceea de o blondă + o brunetă, ca să nu fie confundate de pretendenți și să se lase cu scandal. Amandouă sunt la fel de inteligente, desigur. Amândouă știu că nu ele au pus coada la cireașă, trebuie să ”le-o pună” alții (coada la cireașă, ce credeați?) și se comportă ca atare. Cireșele nu se dau însă pe gratis. Dar nici chiar să implici banii în acest joc inocent, nu? Păi și cum să faci atunci?Păăăăi...îți mai pui o unghie falsă, un toc de 15 cm, lași naibii maieul acasă și data viitoare porți doar un bolero și te-ai scos!

Uneori mă întreb ce treabă am eu cu figurantele? În fond, nu interacționez cu ele în mod direct. Nu, dar sunt nevoită să le văd fețele hidoase de păpușă gomflabilă oriunde aș merge. Nu mai am loc de ele, fie că merg la cumpărături, la coafor sau pur și simplu din locul A în locul B - pe stradă! Figurantele sunt peste tot, etalându-și noile achziții - fie că vorbim de o geantă, fie de un ”gentleman” care să înlăture stresul celor 20 Roni la intrarea în club. Sunt peste tot pentru că toata lumea trebuie să știe că s-au ajuns! Toată lumea trebuie să știe că, deși mama e menajeră în cine știe ce țară, ea, figuranta, a fost cu două minute mai isteață. Și-a bagat picioarele în ideea de școală și s-a gândit că dacă tot îi trimite mama bani, să îi investească în propria metamorfoză.

Și uite așa a luat naștere o întreagă generație de...ființe care, absolut lipsite de substanță, se prezintă ca fiind însăși chintesența existenței umane. Ele sunt spuma, ele sunt seva, ele vor fi mamele copiilor voștri, dragii mei. Să vă spalați cu ele pe cap! Dar aveți grija la extensii că sunt mai scumpe decât intrarea în club!

repetăm, repetăm...mâinile sus, ca fluturașii !

2009-02-25T09:32:00.000-08:00

Ninge, plouă, iarnă, vară...fetele repetă. Repetă pentru un test marcat de foarte multe variabile care pot influenta dramatic evoluția și evaluarea. Repetă pentru acea zi în care se vor simți mai mici și mai neînsemnate ca oricând, zi comparabilă cu aceea a pronunțării unei sentințe - sentința "you're in" sau "you're out".
Senzația generată de "you're in" o cunoaștem cu toții. Este acel sentiment că ai reușit ceva, fie pentru că ai trecut un obstacol, fie pentru că ți-ai depășit una din propriile limite. Este sentimentul că ai mai trecut de un prag în viață și că, odată ajuns la celălalt nivel, poți privi înainte cu mai mult optimism. Evident, trăirile de acest gen nu durează mult, dar efectele lor se resimt peste ani și ani, de fiecare dată când ne amintim și retrăim, spre exemplu, emoția cu care ne-am căutat numele pe listele cu rezultatele unui examen, expresia de mândrie de pe fața celor dragi la vederea diplomei de ”licențiat în...nu mai contează ce”.
Senzația generată de "you're out" este pe cât de neplăcută, pe atât de inevitabilă. Și, credeți-mă, este o senzație care ne însoțește de cele mai multe ori din copilărie, de pe vremea când eram la grădi și nu-știu-care nu se juca cu noi pentru că nu aveam păpușica/mașinuța care era atunci la modă sau pentru că trebuia să purtăm ochelari și eram un ”aragaz cu patru ochi” cu defect din fabricație. (Cea mai mare discriminare vine mereu din partea copiilor care, fiind sinceri din fabricație, scuipă tot ce le vine în minte...Bine că se vindecă de sinceritate pe parcurs...). Ideea este că majoritatea dintre noi învață să accepte și eventualitatea manifestării lui "you're out", ca să se scutească de eventuale dezamăgiri sau pentru ca bucuria și satisfacția să fie mai mari atunci când, în ciuda așteptărilor, "you're in" dom'le...pentru că ești tare! Frumoasă teorie...Până una alta, fetele repetă...repetă...repetă...chiar dacă șansele să audă la final ”close the door behind you when you leave, please” sunt dureros de mari. Sau poate nu o fi dracu atât de negru, dar îmi place mie să ofer o tentă mai dramatică situației...Cine știe?

Lucruri simple

2009-02-22T06:30:00.000-08:00

Tare nu am vrut să am un blog care să semene cu un jurnal online. Mi se pare nasol să te apuci să scrii ce faci aproape in fiecare zi (exceptând cazurile în care cei care fac asta duc niște vieți super interesante). M-am gândit însă mai bine și mi-am dat seama că, oricât m-aș strădui, nu pot să emit idei ieșite din comun, atâta timp cât viața mea este cât se poate de normală, enervant de normală câteodată.
Așa că...iată! Azi am fost la OMV să spăl mașina. Și m-am trezit așteptând cuminte la coadă, stresată de gândul că va trebui să intru cu mașina în tunelul acela. Șansele să nu mă încadrez bine și sa bag mașina cât se poate de strâmb în spații atât de înguste sunt mereu foarte mari în cazul meu. De data aceasta, totul a mers ca pe roate...sau să zic pe roți? M-am distrat de minune...Măgăoaia care spală mașina este complet automată, nu trebuie decât să te poziționezi
cu roata din stânga-față pe un fel de bandă rulantă, să scoți din viteză și...să te distrezi văzând cum dintr-o dată începi să înaintezi fără a depune vreun efort. Am trecut prin zona cu vizibilitate redusă în care mașina mi-a fost asaltată de un val de spumă, am trecut și pe la periile care veneau și o lustruiau din toate direcțiile și așa mai departe. În cele din urmă am ajuns și pe la uscător și nu am putut să nu mă întreb în câte milisecunde mi-ar usca mie părul un asemenea dispozitiv....și cum aș arăta după...Oricum, am parcurs cei 10 metri din tunel cu un rânjet mare imprimat pe față, comportându-ma ca un copil care - bucuros, surprins, impresionat - chiuie și bate din palme pentru că are o nouă jucărie. Frumos, nu? Așa m-am gândit și eu când am constatat ca unele lucruri atât de simple, enervant de simple pot genera reacții pe care, sincer, îmi era dor să le am.

Adio...și pe curând...

2009-02-18T06:25:00.000-08:00

Totul a început cu apariția sintagmei ”lucrare de control” în vocabularul meu de bază. ”Scoateți o foaie de hârtie” și ”lucrare de control” obișnuiau să fie acele 2 expresii după a căror rostire își făcea negreșit apariția dl. Nod în Gât. Indiferent dacă lucrarea de control era anunțată sau dacă, dimpotrivă, avea menirea de a ne lua pe mine și pe colegii mei prin surprindere...emoțiile mele erau mereu aceleași - dl. Nod în Gât știa foarte bine unde, cum și când să acționeze, cu o precizie elvețiană (poate era chiar elvețian, cine știe?).
Domnul acesta foarte insistent, nu a ezitat că mă însoțească la toate evenimentele mele de importanță majoră: examen de capacitate, admitere la liceu, bacalaureat, sesiunile de examene din timpul facultații, examenul de licență.
Când a simțit că este copleșit de evenimente și că singur nu mai face față, și-a sunat un prieten care - având un simț al datoriei la fel de bine dezvoltat ca și cel care îi adresase invitația, s-a prezentat la datorie. Ba mai mult, bucuros de invitație, a venit cu familie cu tot, în ideea că, cine știe?, poate va fi nevoie de o mână de ajutor din partea acesteia. Astfel, Dl. Nod în Gât și Fam. Leșin-Nu leșin,totuși m-au însoțit la toate examenele pe care trebuia să le iau pentru a deveni...ceea ce sunt acum.
Momentul în care m-am aflat în postura de a-mi lua un călduros ”ADIO” de la ”însoțitorii” mei a fost unul sublim. A fost un adio sincer, în care am crezut cu tărie și pe care nu l-am regretat ulterior.
Asta până recent, când ”prietenii mei” m-au anunțat că este foarte probabil să vină pentru a mă ”susține” la ceea ce eu sper că va fi ultimul examen din viața mea (cu siguranță vor mai fi și altele, dar eu asta sper pe moment). Cunoscându-i însă pe însoțitorii mei, sunt aproape convinsă că o să vină cu întregul lor arsenal de ”petrecere”. Va fi un get-together pe cinste. Dacă trec cu bine și de episodul acela...ma pot declara ”călită” o dată pentru totdeauna.

Am eu faţă de Alba?

2009-02-12T06:49:00.000-08:00

In clasa a 11a si a 12a am participat la Oplimpiada Naţionala de Limba Germană. Şi nu, nu spun asta ca să mă laud sau pentru că nu aş avea despre ce altceva să scriu, ci pentru că numai menţionând marea olimpiadă pot ajunge la subiectul prezentei postări. Revenind aşadar, în clasa a 11a am mers la olimpiada de germană, faza naţională, la Braşov. Oribil ! Nu ştiu de ce, noi aştia din Ardeal fuseserăm cazati în cel mai nasol cămin: camere încălzite insuficient , paturi deosebit de incomode, băile...nu mai zic. Supărată că din cauza acestor condiţii infecte mă îmbolnăvisem şi nu mă putusem concentra la probele pentru care mă pregătisem intens totuşi, am început să mă plâng mamei mele la telefon, în timp ce mă dădeam cu autobuzul prin Braşov (împreună cu restul grupului de "olimpici") ca să ajungemcu toţii nu ştiu unde. Şi văd că în timp ce vorbeam cu lacrimi în ochi şi cu nasul înfundat, o fetiţă dulce dulce se uita la mine cu compasiune. Avea părul lung şi blonduţ, ochi albaştri, senini, era îmbrăcată într-o haină roz şi purta pe după gât o gentuţă în formă de ceva animăluţ, nu mai ştiu exact ce fel de animăluţ, dar nu asta contează acum. Contează că fetiţa aceea care aparţinea grupului nostru şi era din Bucureşti a fost cea care atunci, în acel moment al marii mele disperări s-a uitat la mine cu o privire în care exista un amestec inedit de sinceritate, curiozitate, melancolie . Într-atât mi-a plăcut această privire, încât am intrat mai apoi în vorbă cu ea. Tot ce îmi mai amintesc azi din conversaţia respectivă este că...era mai mică decât mine, punct!
Anul următor olimpiada s-a ţinut la Baia Mare iar pedioada petrecută acolo s-a dovedit a fi mult mai faină decât tot ceea ce însemnase Braşovul în urmă cu un an. Participanţii erau, în esenţă, aceeaşi - asta însemnând că printre ei se număra şi fetiţa cu ochii aceia. Sau pardon, dom' şoara...pentru că îşi schimbase lookul: păr scurt, accesorii extravagante de oameni mari (gata cu gentuţa aceea ridicolă din urmă cu un an)...atitudine, tupeu, ton ridicat, tot tacâmul. Unde apărea grupul de olimpici, hop! se şi auzea o voce stridentă cu accent de Bucureşti. Se hotărâse să dea la teatru şi nu ezita să îşi etaleze talentul actoricesc cu cea mai mică ocazie. Devenise o frumoasă (pentru că era) enervantă... Şi culmea, în ciuda noului ei attitude, cu mine părea să se poarte frumos totuşi, lucru care m-a impresionat iniţial. Mi-am zis: "Uite, s-a schimbat fata! Mă enervează de mor cu fiţele ei! Şi totuşi...nu a uitat că unii au cunoscut-o şi altfel...Şi, iată, cu unii se poate comporta şi ca un om normal!"
Asta până într-o seară când unul din tembelii care saliva după ea s-a dus să se bage in seamă cu X-uleasca (oricât m-aş strădui, nu mai ţin minte cum o cheamă, dar ştiu că avea un nume care permitea "feminizarea", de gen: Popescu - Popeasca), în timp ce - foarte afectată - dânsa îşi împrospăta machiajul în oglina băii comune a căminului:
EL: Mmm, nu te supăra, eşti cumva din Alba?
(pauză...)
EA: Am eu faţă de Alba???

Vine EL şi ne povesteşte nouă, muritorilor, care a fost reacţia EI...După care, EL: "Adevărul este că are o faţă prea frumoasă pentru...România! O să ajungă departe!"

Am tot stat şi m-am gândit cum ar fi arătat faţa ei dacă ar fi fost de Alba...Sau care este diferenţa dintre o faţă (de om normal) din Alba/Cluj/Timiş (nu contează judeţul, reacţia EI ar fi fost la fel) şi faţa EI (de om la fel de normal)?
Am râs atunci, râd şi azi când imi aduc aminte de episodul acesta. Şi probabil că voi râde de fiecare dată când mi-l voi aminti, mai ales dacă îl voi şi corela cu rezultatul (pe care ea îl prezise cu o mai mică sau mare precizie): au trecut 6 ani şi ceva şi acea faţă care nu era de Alba întârzie să apară pe marile sau micile ecrane. Nici măcar o telenovelă pe Acasă nu a prins faţa aceea care nu era de Alba.
Cine ştie? Poate că dacă faţa ei ar fi fost mai mult de Alba/Cluj/Timiş şi mai puţin de ce mama supărării era, ar fi avut mai mult succes.Aşa...mai mult ca sigur a rămas "the pretty face of a pretty annoying girl"...care, atenţie!, nu era de Alba!

P.S. pentru necunoscători: Eu reprezentasem atunci judeţul Alba.

Cu metroul...

2009-02-05T12:12:00.001-08:00

Îmi amintesc și acum de modul în care m-am avântat în profesia de interpret de conferință: pe data de 1 septembrie 2008 în București. Nu era prima dată când mergeam în misiune de interpretare, dar era prima misiune post-masterat. Așadar, oficial, urma să prestez pentru prima dată servicii de interpretare ca liber-profesionist. Și asta tocmai în București. Orașul acela pe care nu îl văzusem nici măcar in calitate de turist, trecusem de vreo 2 ori pe acolo din greșeală și nu îmi plăcuse ce văzusem iar ceea ce tot auzeam despre orașul în sine cu oamenii lui cu tot nu era tocmai de bine. Aveam impresia că merg în ceva țară necunoscută unde nu voi vorbi aceeași limbă cu oamenii de acolo, unde nu voi avea cui să cer ajutorul nimănui în caz de nevoie (dacă mă rătăcesc pe stradă, de exemplu). Și apoi mai era și problema inamicului public nr.1: METROUL. Cum să ajung eu de la stația Crângași la Piața Sudului? of of of...Prima noapte nu am dormit numai din cauza acestui gând...Dacă mă pierd? Dacă nu ajung la timp? Dacă obosesc atât de tare încercând să nimeresc stația la care trebuie să schimb, apoi stația la care trebuie să cobor încât la final voi fi praf și imi voi putea lua adio de la interpretarea de calitate pe care aveam de gând să le-o ofer participanților? În mod absolut surprinzător (pentru mine, la vremea respectivă) oamenii s-au dovedit a vorbi aceeași limbă cu mine și am primit toate instrucțiunile de care am avut nevoie pentru a elimina stresul mersului cu metroul.
A doua oară când am venit la București a fost în decembrie anul trecut. Inamicul public numărul 1, metroul, nu mă mai speria deloc. Am dat însă de alte buclucuri la care nu m-aș fi asteptat nici într-o mie de ani. Într-una din zilele petrecute atunci la București am terminat munca mai repede, adica la 3 jumate. Fericită, m-am dus să mă laud Ancăi, colega mea, cum o sa profit eu de timpul liber și cât de repede o sa ajung eu acasă, având în vedere că trebuia să ajung din Piața Unirii la Universitate, adică să merg doar o stație cu metroul. Pantaloni scurți!, mi-am zis. De unde era să știu eu că noul pasaj de la Universitate se va dovedi a fi o adevărată capcană??? Și uite așa, fata cu paltonul roșu, cu geanta de laptop aruncată pe după gât și cu ditamai gentoiul cu toate cele pe umăr le-a făcut ziua mai amuzantă unor muncitori care reparau scara rulantă de la una din ieșirile din acel pasaj. Pasajul avea vreo 5 ieșiri (sper să nu exagerez). Pe toate le-am încercat pentru a-mi da seama: eu unde stau de fapt??? și ce punct de reper trebuie să îmi iau??? Și uite așa, nu ieșeam bine pe o parte, că intram pe alta pentru a ieși încă o dată pe unde mai intrasem deja și tot așa, spre deliciul acelor sărmani muncitori care au avut bunul simț de a nu râde isteric de mine, dar se vedea pe fața lor că se amuzau teribil. După ceva vreme...multă vreme...am ajuns acasă, nu pentru că avusem inspirația de a ieși pe partea pe care trebuie, ci pentru că m-a ajutat cineva. Se făcuse aproape ora 5 când mă sună Anca să vadă ce am făcut în timpul liber. Răspuns: am stat la Universitate. Ai mers prin magazine, te-ai plimbat?, mă întreabă... No comment...
Azi mergeam acasă și stăteam pe peron în așteptarea metroului. Vine o doamnă și mă întreabă cum să ajungă la Gara de Nord. Îi explic, o ajut și în timp ce îi arătam panoul cu stațiile, nu am putut să nu compar postura cea nouă în care mă aflam cu cea din septembrie. Am zâmbit în sinea mea...Totodată mi-am dat seama că transformarea atitudinii mele față de metroul din București (care este aberant de simplu de dibuit) este o transformare care apare la un moment dat în legătură cu tot ceea ce este NOU în viața noastră, indiferent că vorbim de relația cu the significant other, de profesie, de venirea într-un nou oraș, de adoptarea unui nou stil de viață. Te obisnuiești, te liniștești, nu te mai stresezi...îți e bine pentru că nu mai există riscul de ”a te rătăci”.
Cu toată liniștea pe care timpul o aduce însă, vine și melancolia de a fi pierdut o stare efervescentă care te făcea să tremuri numai la gândul că, deocamdată, nu ai controlul asupra a ceea ce ți se întâmplă și că, vrând nevrând, tragi aer în piept și...

P.S.: Paper planes de pe soundtrack-ul filmului Slumdog Millionaire este piesa care acum reușește cel mai bine să îmi amintească de ”începuturi”.

Statele Unite ale Europei in frunte cu Rusia

2009-02-04T04:22:00.000-08:00

Aviz persoanelor cu un simț minim al realității: conținutul acestei postări poate cauza cefalee!

Dragi Studenti,
Formuland tema "Statele Unite ale Europei: vis sau coșmar" am vrut sa spun, de fapt, intr-un limbaj colocvial care este, aparent, unicul pe intelesul multora dintre voi: ”Ia sa vedem ce credeti voi, astia, „tinerii” despre ideea unor State Unite ale Europei - vi s-ar parea OK sau nașpa să se ajunga la o asemenea forma de organizare in Europa?”
Că majoritatea nu ați înteles subiectul, a fost una. Că nu mi-ati adresat nicio întrebare în acest sens ca să fi clarificat situația, a fost alta. Dar că ați început voi să aberați pe marginea acestei teme cu o siguranță de sine ieșită din comun, ca și când ”Bine, mă, tema asta e deja răsuflată”...e ceva ce mintiuca mea nu mai poate înțelege. Dacă aș fi văzut o clipă pe fețele voastre un fel de nedumerire, un fel de tristețe evidentă cauzată de neînțelegerea subiectului de examen, aș fi intervenit negreșit. Dar așa... a ieșit ce a ieșit. Am râs, am plâns, mi-am dat cu capul de pereți., unora v-am dat 4. Din colecția ”Așa ceva nu se poate și totuși...”:

Uniunea Europeană, sau mai bine zis Statele unite ale Europei reprezintă un vis frumos.

Și acum că ele există și sunt puternice, Statele Unite ale Europei vor să concureze cu Statele Unite ale Americii.

Se pune întrebarea de ce în Uniunea Europeană trebuie să existe state-membre precum RUSIA-care mereu vrea să se impună? Pentru că Rusia este mare? Pentru că are Gazpromul? Sau pentru că rușii sunt pur și simplu autoritari? (Răspunsul la acest șir infinit de intrebări ”retorice” a lipsit. Aș fi fost chiar curioasă să îl citesc)

Uniunea Europeană are cam 24 de membri.

Uniunea Europeană are 30 de state, mai mult sau mai puțin.

E posibil ca Statele Unite ale Europei să aducă cu sine și dezavantaje. Dar nu le cunosc acum. O să caut pe internet.

Uniunea Europeană există din 1992. Pe atunci avea 6 state-membre.

Reacție:
Dragi studenți,
What?????

1. Uniunea Europeană nu are nici in jur de 24, nici cam 30 de membri, ci FIX 27, nici mai mult, nici mai puțin. Acest 27 este rostit la știri zilnic !!! De doi ani încoace numai de acest număr se vorbește!!!

2. Rusia NU e în UE!!! Știu că v-au indus în eroare știrile acelea care îl arătau pe nenea Putin cel Feroce cum dă el cu pumnul în masă, dar motivele pentru care, în general, face acest lucru sunt altele! De-aia nu mai poate Rusia cu Putin cu tot de UE, pardon, de Statele Unite ale Europei! Putin e șmecher din mai multe motive - cu minimum de efort ați fi aflat asta deja - fără a fi ”european”!

Finalmente,

3. Statele Unite ale Europei NU există și, mai mult ca sigur, nici nu vor exista!

Acum, cu permisiunea voastră, dragi studenți, mă duc să imi tai o venă...de tot!

Old friends

2009-01-29T07:35:00.000-08:00

Dupa ce am terminat anul 4 de facultate, am tras linie si mi-am dat seama ca am cam ramas singura in cluj. Majoritatea colegelor cu care efectiv imi petrecusem cei 4 ani (la bine si la greu) plecasera din Cluj. Si nu speram sa tinem legatura - nu pentru ca nu ne-am fi cunoscut suficient de bine in anii de facultate, ci pentru ca eu stiu cum e cu legaturile astea la distanta (pe mess, prin sms sau la telefon). La un moment dat intervine viata cea noua pe care o duce fiecare in relatia aceasta la distanta: vii obosit de la serviciu si nu mai ai chef sa scrii un mail despre ziua cea nasoala pe care ai avut-o sau, chiar daca ai vrea sa scrii, iti dai seama ca mai ai o groaza de lucruri de rezolvat si timpul nu iti permite sa stai la calculator nici macar 5 minute. Cu timpul, viata care intervine in aceste relatii ia amploare, devine de sine statatoare - apar noi oameni, noi relatii, noi vieti care interactioneaza cu a ta. Si uite asa...contactele vechi ori se pierd de tot, ori sunt tinute in viata pe cale artificiala: un mail, un telefon din ani in pasti.
Cam asa au aratat relatiile mele dupa primul an de la terminarea studiilor. Nu dadeam vina pe nimeni, nici pe mine, nici pe prietenele mele: sistemul era de vina!

Cum arata lucrurile acum? La aproape 2 ani de la terminarea studiilor? Am regasit si reluat o mare parte din prieteniile din facultate. Viata m-a dus pe niste cai neasteptate si m-am trezit umbland de colo colo prin tara. Si in tot acest colo-colo le-am regasit pe multe dintre "fetele mele" care mi-au oferit contracte de colaborare, cazare, iesiri in oras, povesti cu 2 pana la 6 cai frumosi (aviz cunoscatorilor, haha)...pe scurt, mi-au oferit certitudinea ca, indiferent cati ani trec, cat ne incalcim si ratacim in propria viata, exista unele lucruri care, chiar daca par amortite de trecerea vremii, sunt mai insufletite ca oricand...si asa vor ramane!

Pacatele mele capitale....

2009-01-28T09:32:00.000-08:00

Citeam ieri una alta despre pacatele capitale, tema centrala a ultimului numar din Dilema Veche. Nu le prea am cu discutiile pe tema asta din cauza ca ma streseaza foarte tare ideea de a fi pacatos/pacatoasa. Totul a inceput cu mult timp in urma, pe cand mergeam cu bunica mea la spovedit, asa cum se face la tara. Manata de un simt exagerat al raspunderii pentru o copila de nici 8 ani, mergeam la preot inainte de sarbatori pentru a-mi marturisi "marile" pacate: nu i-am ascultat pe parinti, ma cert constant cu fratele mai mic - pacate foarte mari dupa cum se vede. Imi era frica de pacate pentru ca imi era frica de "ala cu coarne" si eram convinsa ca daca nu ma spovedesc ajung in iad. Nu aveam nici cea mai mica intentie sa renunt la micile pacate pentru ca nu ma vedeam devenind de azi pe maine cuminte de numa' numa'. Salvarea mea nu era asadar schimbarea stilului de viata (daca un copil de 8 ani poate avea la asa o varsta un stil deja format-haha), ci pur si simplu spovedania. Am crescut insa...Si am renuntat la aceasta forma de salvare pentru ca dupa episodul spovedaniei nu faceam altceva decat sa imi patez proaspat dobandita curatenie sufleteasca cu aceleasi si aceleasi pacate. Si ma enerva la culme ca nu ma pot controla si ca nu pot deveni un om mai bun, dupa "definitia" data de reprezentantii bisericii crestine (nervi de copila de 8 ani plus).

Ieri, citind articolele despre pacatele capitale, nu am putut sa nu imi amintesc toate acestea. Mai mult am inceput sa si raspund in gand la intrebarea lui Alex.Leo Serban: pentru care din pacatele capitale aveti cea mai mare indulgenta? (apropo: raspunsul cel mai tampit mi s-a parut a fi cel al Andreei Esca - suna cam asa: Trufia?! sau mânia...inca nu stiu, dar in orice caz una din astea doua. De ce tampit? Pentru ca, in opinia mea, nu poti sa zici ca ai indulgenta pentru trufie fara a si veni cu o justificare cat de cat pentru aceasta optiune...Poate ca sunt eu prea pretentioasa). Raspunzand asadar la intrebarea respectiva am ajuns ca concluzia ca trec printr-o perioada in care sunt lacoma. De ce? Pentru ca ma aflu in postura omului ”mare” de relativ putina vreme si trebuie sa ma comport ca atare: sa imi asigur un trai decent, sa ma gandesc ce voi face in urmatorii ani si cu cine, cand, cum, de ce etc. Iar pentru a afla raspunsurile la toate aceste intrebari trebuie sa muncesc...din greu. Pentru ca vreau si pot sa raspund singura la intrebari, dar pentru asta, deocamdata, trebuie sa dau dovada de putina lacomie. Nu este vorba de lacomie in adevaratul sens al cuvantului (de lacomia idiotului care nu mai stie cand sa se opreasca), ci mai degraba de o atitudine de genul: vreau mai mult, imi doresc mai mult pentru ca pot mai mult - mai multul acesta trebuind sa vina atat de la mine, cat si de la ”mediul inconjurator”. Sau poate...ar trebui sa las deoparte teoria asta si sa incep sa recunosc: am un inceput serios de workoholism....

Feedback....

2009-01-26T09:21:00.000-08:00

Dupa doua saptamani petrecute in capitala, mi-a venit si mie vremea sa ma intorc pe meleaguri transilvanene. Au fost doua saptamani pline in care, uneori, dupa o zi intreaga de munca asidua in care am vorbit in toate limbile stiute simteam ca imi ia foc meningele. Au fost doua saptamani in care m-am comportat ca un om mare, cu un loc de munca obisnuit: trezire la ore matinale, mers cu metroul, inghesuiala cat cuprinde, mai cu chef, mai fara chef, zile usoare si fara stres, zile in care imi venea sa imi tai venele una cate una.....weekend....iar lunea o luam de la capat. Acum ca sederea mea in capitala ajunge la final, nu pot sa nu ma gandesc la ce a insemnat toata aceasta experienta pentru mine.
Hmmm....am invatat, de exemplu, ca "Endverbleibserklaerung", oricat de complicat ar suna, nu inseamna altceva decat "Declaration of use", dar pana sa ajung la aceasta pretioasa informatie am invatat sa ascund faptul ca nu stiu ce inseamna Endverbleibserklaerung (masura pe care pe viitor o voi include la capitolul: "tehnici de supravietuire pe piata libera"). La capitolul "aptitudini suplimentare ale interpretului" voi include pe viitor si "bun mediator de conflicte intre participantii la un seminar si expertii straini".
Lucrul cel mai important pe care l-am invatat, insa, a fost sa primesc feedback. Fara a a-mi dori asta, am ajuns sa fiu subiectul unei runde de feedback: toata lumea a trebuit sa ii ofere interpretului informatii despre modul in care a fost perceputa la un nivel cat se poate de subiectiv (ca doar asta inseamna feedback, potrivit definitiei) prestatia sa...Iar interpretul a fost obligat sa stea si sa asculte fain-frumos ce au avut de spus participantii. Ceea ce a inceput ca un exercitiu complet nelalocul lui, s-a transformat intr-unul dintre cele mai placute episoade din viata mea profesionala...Pentru un moment, am simtit ca simplul meu rol de "portavoce" a fost depasit... Insa inainte de a ma entuziasma prea tare, mi-am administrat o doza serioasa si dureroasa de realism care mi-a amintit ca greul, greul "ala greu"... nu a inceput inca....

joaca de-a interpretul....

2008-12-14T02:06:00.000-08:00

Part 1: M-am pregatit pentru profesia de interpret de conferinta facand un fel de "armata" la master. A fost un an de sacrificiu, un an plin, un an in care "am crescut" si la final eram gata sa imi iau zborul si sa pun in practica tot ceea ce invatasem ca tine de profesia in cauza. Asa sunt eu: ma entuziasmez repede, ma umflu cu energie pozitiva ca un balon. Asa am procedat si cand am decis sa accesez piata libera a interpretariatului de conferinta (decis fiind impropriu spus pentru ca am putut eu sa tot decid asta, in cele din urma am ajuns sa primesc oferte din marinimia altora, a.k.a recomandari). Energia pozitiva din marele balon al entuziasmului a fost in mod firesc insotita de regulile de aur ale interpretului: fidelitate fata de mesajul vorbitorului, claritate in exprimare, limbaj impecabil (pe cat posibil, doar suntem oameni). Bineinteles ca am fost avertizata ca piata libera presupune cu totul altceva, dar eu...nu si nu. Aveam impresia ca viata post-master va fi daca nu tot o "armata" care sa ma tina tot timpul in priza, atunci macar un fel de tabara de antrenamente.

Part 2: Problema cu balonul este ca, in cazul meu la fel cum se umfla in mai putin de o secunda, tot atat de repede se si dezumfla... Cam asa a fost si cu prezenta mea pe piata libera. M-am trezit facand niste lucruri total importiva firii (sau ca sa nu exagerez, importiva principiilor pe care se bazeaza intreaga profesie): de la a face susotaj in germana pentru un slovac care nu vorbea germana, la a zace 12 ore incheiate intr-o cabina (dintr-aia deschisa, evident) fara sa scot o vorba pentru ca ooops, pe ultima suta de metri organizatorii au ajuns la concluzia ca parca nu e nevoie de interpreti, lumea vorbeste globaleza (engleza stalcita), dar de! daca interpretii tot sunt aici ii vom plati, asta e, sa stea in cabina si sa zambeasca sa vada lumea cat de sofisticati suntem noi astia cu organizarea, avem cabine, avem console, avem chiar si interpreti de decor - ce mai, ca in occident dom'le!, la a ma juca de-a interpretul: degetele sus, coatele-indoite, genunchii-indoiti, genunchii lichitzi, fundu-ndarat, privirea ca cer, arishtisha, arishtisha......retur germana, insotit de miscarile de rigoare, asa cum le indica jocul - care se cheama energizer moldoviniesc, daca va intereseaza....

Part 3: Ce balon? Care balon? A da, ala de s-a spart, cum ar zice uaminii din bucale.....

here we go!

2008-12-12T13:27:00.000-08:00

Obisnuiam sa fiu genul de om pus mereu pe duca; nu conta unde, cu cine, in ce scop sau pentru cat timp. Important era sa plec, sa vad, sa descopar...sa ma despart putin de lumea mea cand aceasta incepea sa ma enerveze sau sa ma plictiseasca pentru a ma putea intoarce mereu cu forte proaspete, gata sa o iau de la capat (deducem, asadar, ca mare filosofie nu se ascundea in spatele escapadelor mele). Asa am ajuns sa merg de nebuna cu autocarul pana in Germania (greseala pe care mi-am promis atunci sa nu o mai repet...), sa ma pierd noaptea intr-o gara dintr-un satuc uitat de lume din Austria - intentionand sa calatoresc cu trenul din Germania in Italia - incarcata cu vreo 2 geamantane (prinsesem reducerile in Deutschland), speriata ca in gara eram doar eu si vreo 2 caini, disperata ca in loc de 6 ore urma sa fac vreo 16 pana la destinatie (si totusi experienta a fost mai digerabila decat mersul cu autocarul....haha...). Dupa toate experientele minunate de acest gen, o buna bucata de timp mi-a placut sa cred ca am depasit etapa calatoriilor cu orice mijloc de transport ale caror destinatie era "oriunde". Am inceput sa ma comport ca un om mare, sa imi planific in avans toate iesirile din tara, sa fac rezervari din timp la avion. Si in ciuda tuturor acestor aparente progrese...ma trezesc ca plec cu autocarul spre Viena pentru a sta acolo de vineri pana luni. Nimic rau in asta...dar oare m-am oprit aici? Aceasta relaxanta calatorie a fost urmata la un interval de mai putin de 5 ore de un si mai placut drum Cluj-Bucuresti pus la dispozitia mea de competentul CFR. De regula, toate minusurile unei calatorii, toata oboseala, tot somnul neimplinit, toate sunt uitate numai de dragul destinatiei! Mda...dar se compara Viena cu Bucurestii nostri oare? Si dintr-o data ma gasesc tanjind dupa "acasa", inapoi la tot ceea ce la un moment dat ma va enerva si plictisi din nou.

Cam asta sunt eu si...cam asta e lumea mea. Welcome!